[ Pobierz całość w formacie PDF ]
.Este deci normal să admitem că sufletele şi trupurile sînt în-fiinţate simultan, printr-o veşnică hotărîre dumnezeiască.Creat astfel în suflet şi în trup, omul era în stare să se mişte prin cunoaştere către centrul nemişcat care este creatorul lui, iar locul pe care îl ocupă în ierarhia fiinţelor îl chema chiar să joace în ea un rol unificator de cea mai mare însemnătate.Era legat prin trup de dispersia materiei şi prin gîndire de unitatea dumnezeiască.Funcţia sa proprie era să strîngă multiplul în unitatea cunoaşterii sale şi să-1 unească astfel cu Dumnezeu.Omul a făcut tocmai pe dos: în loc să adune multiplul raportînd lucrurile la Dumnezeu, a dispersat ceea ce era una, întorcîndu-se de la cunoaşterea lui Dumnezeu către cea a lucrurilor.Or, pentru orice fiinţă este acelaşi lucru să fii şi să fii una.Risi-pindu-se în multiplu, omul aproape că a ajuns să cadă din nou în nefiinţă.Atunci Ceea ce prin natura sa este absolut nemişcat, sau, mai degrabă, Ceea ce nu se mişcă în sine decît nemişcat, s-a pus, ca să spunem aşa, în mişcare către natura căzută pentru a o recrea.Dumnezeu s-a făcut om pentru a-1 mîn-tui pe omul aflat în pierzanie.Reparînd spărturile, restabilind legăturile desfăcute de păcat, a readus naturile la unitate, îngemănînd în persoana lui Cris-tos natura trupului şi cea a spiritului.Căci, pentru a ne elibera de păcat, Isus Cristos a luat de la om totul, mai puţin păcatul.Născut dintr-o zămislire netrupească, ne-a arătat că ar fi fost posibilă o altă înmulţire a neamului omenesc, şi deosebirea dintre sexe nu ar- fi fost necesară dacă omul nu s-ar fi înjosit singur pînă la starea animalelor, abuzînd de libertate.DE LA DÎONlSffi LA IOÂN DÂMÂSCHINUL81Această reunire a firii omeneşti cu cea dumnezeiască este mîntuirea omului.Ea ne oferă mijlocul de a ne atinge din nou ţelul şi ne arată calea de urmat.Dumnezeu însuşi ne spune că el este odihna; îi cheamă la el pe toţi cei ce se zbat sub povara cărnii.Aceasta înseamnă că la capătul zbuciumului nostru trebuie să regăsim imobilitatea lui Dumnezeu.într-adevăr, Dumnezeu le hărăzeşte lucrurilor să fie şi să fie bine; el este cel care ne mişcă, şi care ne mişcă spre el însuşi, ca să fim şi mai bine.Or, am spus că mişcarea spiritului constă în cunoaştere.Să te mişti înspre Dumnezeu înseamnă deci să te străduieşti să-1 cunoşti; să-1 cunoşti mai bine înseamnă să te apropii de el, identificîndu-te cu el.Dar cum să cunoşti binele fără să-1 doreşti? Cunoscîndu-1 pe Dumnezeu, omul începe deci să-1 iubească.Scos, ca să spunem aşa, din sine (ekstasis) de atracţia acestui obiect de iubire, omul intră parcă în extaz.Se precipită, într-o mişcare şi mai impetuoasă, şi nu se va opri pînă ce nu va fi pe de-a-ntregul în întreaga fiinţă iubită, ca învăluit din toate părţile de aceasta.Cu cîtă bucurie primeşte voinţa lui să se lase cuprinsă şi parcă circumscrisă de cel care îl iubeşte! Omul nu-şi mai doreşte atunci, din proprie pornire, decît să fie mîntuit de această învăluire şi să se cunoască pe sine, în Dumnezeu care îl îmbrăţişează, îmbrăţişat de el.Este asemenea fierului topit în întregime de flacăra care îl încinge toată, sau asemenea aerului iluminat cu totul de prezenţa totală a luminii.Extaz fericit, în care firea omenească participă la asemănarea dumnezeiască pînă la a nu mai fi altceva decît această asemănare şi, neîncetînd totuşi să fie ea însăşi, trece, ca să spunem astfel, în Dumnezeu.Iar atunci nu omul trăieşte, ci Cristos trăieşte în el.Mişcîndu-se astfel către Dumnezeu prin cunoaştere, omul nu face decît să urce înapoi, printr-o mişcare inversă căderii, spre veşnica idee de sine, care, fiindu-i cauză, n-a încetat niciodată să existe în Dumnezeu.Această regăsire a esenţei divine este, de altfel, mîntuirea la care trebuie să nădăjduiască toate fiinţele despărţite de Dumnezeu prin greşeala omului.Fiecare om este cu adevărat o parte din Dumnezeu (moira theou) în sensul că esenţa sa preexistă veşnic în El.Fiecare om decade de la Dumnezeu prin desprinderea de cauza divină de care depinde
[ Pobierz całość w formacie PDF ]